Ascensiunea extremismului nu este altceva decât consecința slăbiciunii partidelor consacrate

Circulă un discurs public conform căruia extremismul este în creștere în România. Este cât se poate de adevărat, dar dacă ne uităm la motivul acestui fenomen, lucrurile apar ca fiind mult mai clare.

Iar adevărul este că, nu doar în România, ci în orice societate democratică, extremismul nu este posibil decât pe fondul unei slăbiciuni (extreme) a partidelor aflate la guvernare.

Situația este însă cu atât mai ușor de verificat în România, unde lideri foarte, foarte slabi creează, practic, premisele pentru ca extremismul să prindă rădăcini și să prolifereze.

Este suficient, din acest punct de vedere, să ne uităm la un partid precum PNL, partid aflat în plin picaj, am putea să adăugăm. Într-adevăr, figuri inoportune, lipsite de orice charismă și de orice discurs, ba chiar și de orice credibilitate, să-i amintim aici pe Nicolae Ciucă, Alina Gorghiu, Raluca Turcan, care nu fac altceva decât să creeze vidul pe care alte forțe – forțe nedemocratice – încep să prindă contur și să capete podium.

Și de ce n-ar face-o? Atunci când nu există repere (pun intended, Dacian Cioloș este de asemenea un lider lipsit de tracțiune, care nu poate coagula în jurul său o forță credibilă) este firesc ca alte entități și forțe politice să își calibreze discursul de așa manieră încât să acopere un vid tot mai consistent (din nou, pun intended, vidul fiind, prin esența sa inconsistent).

Iar această situație nu este una care se va schimba curând în România. Să ne uităm la alternative, care ar fi acestea? PSD, un partid care o are în componența garniturii sale pe Laura Vicol? USR, un partid care nu vrea nimic și nu propune nicio figură credibilă? Forța dreptei, în care Ludovic Orban, uitat de tranziția post-decembristă, nu știe nici el de ce se află acolo? Slabe alternative, ca să nu spunem nule.

Este firesc, prin urmare, ca golul resimțit de public prin lipsa de figuri politice care să le inspire să fie umplut de altceva. Iar acest altceva nu poate fi nici el altceva decât ceea ce este, adică o formațiune care se exprimă cu singurele mijloace pe care le are la îndemână. Cele ale galeriei de fotbal, ale vulgului primitiv, ale gloatei lipsite de discernământ.

Sursă foto: Annie Spratt / Unsplash