Problema cu reclamele românești. Unele dintre ele. Și unele agenții

Problema cu reclamele românești, în marea lor majoritate, este că sunt proaste. Am putea expedia aici acest text, dacă n-ar merita să mai insistăm un pic asupra subiectului.

Să luăm, spre exemplu, reclama din imagine. Ce vrea ea să spună, în esență? Că dacă semvișul poate să fie bun, atunci și noi putem și poate că și trebuie să fim. Este, prin urmare, o reclamă aspirațională.

Asta pe fond. Acum, pe formă, reclama este prost împachetată, pentru că dacă ai un minimum de simț critic, atunci observi faptul că dacă firma respectivă de covrigi nu găsește ceva mai bun, ceva mai de impact de spus despre șnițelul respectiv, înseamnă că nu e bine.

O reclamă bună, cu alte cuvinte, nu produce efecte doar dacă livrează un mesaj însiropat – și foarte kitsch – despre un anume produs. Nu, o reclamă bună trebuie să puncteze la mai multe capitole: să fie și aspirațională, de acord, dar să producă și emoție (ceea ce aici nu se întâmplă), precum și să spună un adevăr despre produsul respectiv (ceea ce iar nu se întâmplă).

Iar lucrul ăsta îl putem exitinde la marea, marea majoritate a reclamelor românești. Cele mai multe slabe, fără cap și fără coadă, făcute evident la plictiseală și doar pentru ca respectivii creativi să mai bifeze niște salarii. Asta e publicitate? Nu, nu e.

Iar în esență, pentru că, asemenea reclamelor (bune) și noi tot acolo vrem să ajungem, acest lucru se datorează faptului că în aceasă industrie nu există un standard. Nu există o singură, mare agenție (deși ideal ar fi mai multe) care să dea tonul, prin urmare nici competiția nu poate fi altfel decât slabă.

Iar în acest marasm ne scăldăm de mult peste 10 ani, rare fiind momentele când cineva poate să zică: da, bă, uite, am văzut în sfârșit o reclamă bună. Și românească pe deasupra.